Exitus, un mister aproape deslușit

“Întotdeauna m-au fascinat fricoșii, începu Căpitanul. Cu pielea lor încrețită, cu ochii holbați și gura căscată după aer, mi-au părut niste animale bizare care știu ceva ce eu nu o să aflu niciodată. Ca gândacii care, când aprinzi lumina, încremenesc cu antenele ridicate, apoi o iau la fugă, știind fără greș unde e cea mai apropiată gaură.”

Trebuie sa recunosc că, atunci când am luat cartea, am plecat de la o idee preconcepută, pornind de la numele Exitus, ma gândeam că este o carte cu predispoziție filosofică, exitus, exodus, pe-a acolo, mi-am zis, mai ales că eu nu sunt mare amatoare de povești. Am aflat apoi, că exitus este de fapt un termen medical acordat cu etichetă celor care mor în spital.

Să începi o carte cu moartea însăși, mi se pare de un curaj scriitoricesc atipic, mai ales într-un morman de cititori care o ard pe motivaționale de carton și care fug de propria umbră anunțată cu cateva zile înainte de doamna Jurca la buletinul meteo.

Și totuși cartea este un roman de aventură, despre un copil care a fost legănat chiar de doamna cu coasa din primele clipe ale vieții. Am stat doua zile la primul capitol, întrebându-mă despre ce vrea să scrie autorul. Mai răsfoisem eu niște integrame de-a lungul existenței, dar parcă niciuna nu începuse cu putrefactio în cele mai detaliate imagini, pentru care curiozitatea nu ți-a bătut niciodată curajul să le descoși. Georgescu te aruncă direct în miezul describitur mortem, cu un limbaj curat murdar, de un ochi îți citește atras de puterea vizuala cu care Adrian disecă orice detaliu, și un ochi îți dă deja pagina să vadă dacă a doctorul a terminat operația, pacientul trăiește și tu poți respira liniștit cu ambii ochi pe aceeași pagina ca să nu facă ambliopie.

Dincolo de subiectul narativ, pe care cel mai bine îl descoperiți singurei, Georgescu îți mișcă imaginația la extrem, atât de complex storcește fiecare cadru, detaliu și emoție criogenată la începutul cărții, cu un limbaj cursiv, simplu dar atât de bogat, încât mi-a stârnit niște nemulțumiri personale legate de superficialitatea mea romglezistă, așa ca i-am șterpelit niște cuvinte si expresii să simt împlinirea că mi-au mai iesit niste cuvinte încrucișate în indexul personal.

Romanul său nu are spațiu și timp, oricum, nici nu îți vine să îl cauți, dar auzi ronțăitul, simți dogoreala, chiar și mirosul, așa îmi imaginez că mintea autorului are o încărcătură senzorială ce merită descărcată în cinematografie, atât de abil este stilul lui.

Calul meu însa îl vede tot ca o lucrare filosofică, personală, poate pentru felul în care și-a denumit personajele, pentru conversațiile câteodată seci de parcă le-ai fi avut chiar tu cu tine, când nu vrei să impresionezi pe nimeni ci doar să te manifești ca să te faci înțeles. Dacă Dumnezeu nu lucrează cu zecimale, nu văd de ce tu te-ai conversa cu resturi neînțelese. Virgula aia întotdeauna a mărginit adevărul, ca un cui strâmb pe care nu poți să îl înfigi dintr-o lovitură cu ciocanul. Am regăsit întrebări extențiale în circumstanțe neatenuante și răspunsuri pustiite de lipsa unor certitudini. Ce contează e să câștigi lupta de mâine.

Poate că e drumul către maturitate, poate că e triumful vieții asupra misterului, sau victoria lui Adrian asupra gândurilor sale. Dincolo de poate, Exitus este o intrare, mai mult decât o ieșire. Cel care lasă în urmă o operă simte că nu moare cu totul.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *